Home » Istoria orașului Ștei

Istoria orașului Ștei

Ştei… un oraş pus la cale de nemţi, înfiinţat şi stăpânit de ruşi şi apoi…Ştei. Pentru părinţi şi bunici, fostul oraş „Petru Groza”. O aşezare molcomă, cenuşie, cu oameni liniştiţi, tradiţionalişti, împovăraţi adesea de amintirea lucrului în… „mina morţii”, unde erau, pentru un ban chinuit, sclavii uraniului. Un orăşel tăcut, a căru singură alinare sunt cerul înstelat de vară şi peisajele doinite ce rotesc în împrejurimi, de unde primăvara izvorăsc călţunei, urzici, ghiocei şi care, ceva mai departe duc către tainicele peşteri ale Bihorului.
Oameni cenuşii de griji, amestecând şomajul cu lipsurile, dar şi cu credinţa că, totuşi, bunul Dumnezeu nu i-a uitat şi într-o zi, poate printr-o minune, vor avea locuri de muncă şi speranţe. Chiar şi acolo, într-un capăt de Românie, între Beiuş şi Valea sihastră şi verde a Vaşcăului.
Iată, însă, ce a fost şi ce este Şteiul, un oraş mut care încă mai speră să reînvie…

Cum a devenit Şteiul oraş rusesc

Halucinanta poveste a uraniului din Muntii Apuseni
Între 1952-1956, satul bihorean Ştei a fost transformat de ruşi în oraş cu peste 25.000 de locuitori. Motivul: zăcămintele de uraniu din Munţii Apuseni. Vreme de 5 ani, ruşii au furat uraniu cat pentru trei secole. În prezent, şteiul are sub 9.000 de locuitori, iar în faimoasa mină mai lucrează… 25 de persoane. Neplătiţi de luni de zile, ortacii-s pe picior de ducă. Dacă se supără şi pleacă acasă, muntele poate sări în aer *
Pleacă nemţii, vin ruşii
Rezervele de uraniu din Munţii Apuseni au fost descoperite de un geolog român, care lucra la exploatările aurifere din Brad. Îl chema Muntean, şi în perioada
1939-1941, a extins cercetările pe versantul de nord-vest al podişului Biharia, zona care da spre localitatea Băiţa. Probele culese au fost amplasate pe harta, cu indicarea locului de provenienţă, şi au fost trimise la laboratorul de mineralogie din Cluj pentru analize. În timpul celui de-al doilea război mondial, laboratorul a trecut sub administraţia nemţilor, care au intrat, în felul acesta, în posesia informaţiei. Intenţionând să exploateze zăcământul, nemţii au construit un drum de acces până la localitatea Vartop. Evenimentele de pe front au obligat însă armata germana să se retragă şi să abandoneze lucrările. După înfrângerea Germaniei fasciste, informaţiile despre rezervele de uraniu românesc au intrat în posesia ruşilor, care au impus statului roman înfiinţarea societăţii romano-sovietice “Kwartit”.
Aşa se explică apariţia ruşilor în 1952, în zona Băiţei, unde şi-au deschis rapid un front de lucru. Având date precise asupra cantităţii de zăcământ existent în Munţii Apuseni, s-au apucat, la fel de grăbiţi, să ridice un oraş în satul Ştei, lângă calea ferată ce asigura legătura cu Bucureştiul, aproape de mina de uraniu din Băiţa. În patru ani, 1952-1956, ruşii au reuşit să ridice în urbea de pe Crişul Negru zeci de blocuri şi barăci de locuit, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, două şcoli, una în limba romana, una în rusă, dispensare, o bază sportivă, restaurant şi magazine.
Cultivatori de castraveţi
Sute de ofiţeri ruşi, împreună cu o garnitură de tren plină ochi cu soldaţi sovietici, au debarcat la Ştei la începutul toamnei anului 1952, după vreo trei ani de inspectare a zonei, de către mai multe echipe de geologi din URSS. La vremea aceea, cei circa cinci sute de locuitori din Ştei trăiau din agricultura şi cultivau zarzavaturi. Şteienii erau cunoscuţi în toata depresiunea Beiuşului ca fiind cei mai buni cultivatori de varză şi castraveţi. “Iaca, ma, c-o’ venit si scartaveţii!”, le strigau cumpărătorii din Beiuş, Vaşcău, Băiţa sau Arieşeni, prin târgurile unde îşi vindeau marfa. Porecla “scartaveţi” au purtat-o decenii de-a rândul. Fără pasiuni politice, localnicii se ghidau în viaţă după principiul “fie ce-o fi, numai sa ne lase lumea-n pace”.
A amuţit higheghea Drăii
Înainte cu vreo două săptămâni de a ajunge ruşii la Ştei, într-o zi de duminică, pe când oamenii se pregăteau să meargă la biserică, anunţul făcut de toboşarul satului a scos toată suflarea în uliţă. Cu o voce gravă, plină de importanţă, bărbatul îşi înştiinţa consătenii ca trebuie să grăbească adunatul recoltelor de pe camp, pentru ca peste gradinile si ogoarele lor se va construi un “maaree oras”. Vestea a cazut ca un trasnet peste bieţii ţărani. Seara, la magazinul din sat, care ţinea şi loc de cămin cultural, cel mai renumit lăutar din zona, highighisul Draia (in zona Crişurilor, lautarilor li se spune “higheghe”), n-a mai avut cui să cânte. A încercat doua-trei danţuri, au jucat pruncul popii cu fetele lui Bălan, că erau bogataşele satului, apoi tinerii s-au împrăştiat care-ncotro. Seri de-a rândul, oamenii s-au adunat ciorchine pe la porţile caselor, ca să întoarcă problema pe toate feţele. Unora nu le prea venea să creadă, iar alţii au jurat ca nu le vor da ruşilor nici o bucată din pământul strămoşilor lor.
Palatul Administrativ al minei, construit de rusi
Tuturor le erau inca proaspete in minte ororile traite in perioada celui de-al doilea razboi mondial, cand din cauza luptelor care s-au purtat in sat au fost nevoiti sa se refugieze prin paduri. “Eu aveam pe atunci vreo opt ani, dar tin minte si acum zilele si noptile grele, petrecute in padurile din satul Hidisel, unde se refugiasera si alte familii; cele care aveau vite bune de jug au fugit prin partile Halmagiului. Satul era plin de soldati rusi, care luau tot ce intalneau, vite, mancare, bautura, cotrobaind peste tot si nedandu-se in laturi de la nimic. Spre exemplu, l-au impuscat pe Nichita Petris a Hijului, pentru ca n-a vrut sa le dea o gaina”, povesteste profesorul Ioan Simedre, cel care, in calitate de director, a condus mai bine de doua decenii destinele vechii scoli din Stei. In cumplitul razboi, profesorul Simedre, acum in varsta de 74 de ani, si-a pierdut tatal, fiind crescut impreuna cu cei doi frati ai sai doar de bunicul patern.

Ruşi, câtă frunză şi iarbă
Vestea toboşarului din Ştei a devenit certitudine într-o zi însorită de toamnă, când un tren lung, de nu i se vedea capătul, s-a oprit în gara de lângă grădina Teichi. Toţi ţăranii de pe câmp au lăsat lucrul şi au privit curioşi ciudată fierătanie. “Au venit ruşii, câtă frunză şi iarbă. Şi au început să coboare din tren şi-au coborât şi tot au coborât… până ne-am săturat noi să stăm şi să ne tot uităm după ei. Au descărcat apoi scânduri şi materiale de construcţie, pe care le-au carat la capătul grădinilor cu varză, în Belgească, cum îi spuneam noi, cam pe unde se află acum unitatea de pompieri, şi şi-au ridicat acolo un fel de oraşel din barăci. În acelaşi timp, în sat au intrat o grămada de maşini de armata, cu specialisti sovietici, care venisera cu avionul pana la Oradea, si imediat s-au apucat de lucru. Chiar de-a doua zi, au bagat buldozerele in haturile noastre si au început lucrările, din mai multe părţi deodată. Bieţii săteni s-au trezit cu toate zarzavaturile şi culturile pline de scânduri şi cărămizi”, îşi aminteşte profesorul Simedre.
Chefuri la Ştei, bomba atomică la Moscova
Prima grijă a elitei sovietice care venise la Ştei a fost să-şi construiască un local select, chiar in centrul viitorului oraş. Restaurantul “Ardealul”, ridicat înaintea blocurilor de locuit, a fost pe Strada Principala din Ştei, păzit în toţi cei zece ani cat a durat dominaţia sovietică de soldaţi înarmaţi.
În timp ce înăuntru high-life-ul rusesc chefuia până-n zori, sute de mii de tone de minereu de uraniu de la Băiţa au luat drumul Moscovei. Mai târziu, sovieticii au recunoscut făţis că au construit bomba atomică cu uraniul românesc. Ruşii erau al dracului de rezistenţi la băutura, spun localnicii. Pentru aceeaşi elită au fost construite blocurile cu doua nivele, de pe strada Lenin, azi Unirea, interzisă circulaţiei, pentru a nu deranja. A urmat apoi o bază sportivă şi magazine exclusiviste, la care aveau acces doar cetaţenii ruşi. Pentru cei mai mulţi locuitori, au fost construite blocuri de tip KD (cu pereţii din panouri) si locuinţe de tip BW (căsuţe verzi de inspiraţie nemţească), pe fostele străzi Fruntaşilor (azi N. Iorga), Tineretului, Sportului, Eminescu etc. Tot în acea perioadă, 1952-1956, s-au construit blocurile vechi (cu două etaje), din cartierul Petrileni. În întregul său, oraşul Ştei a fost proiectat chiar la Moscova, de un arhitect rus. De aceea, străzile au o formă unică în România, sunt paralele şi deosebit de lungi.
Ruşii au furat în 10 ani cât pentru trei secole
In 1952, când au început ruşii sa exploateze uraniul în Munţii Apuseni şi să construiască oraşul Ştei, “Departamentul Uraniului” funcţiona sub conducere romano-sovietica, cu titulatura “Sovrom-Kwartit”. Zăcământul de uraniu de la Băiţa se afla aproape de suprafaţă. Pentru extracţia şi transportul minereului în fosta URSS, ruşii au folosit toate mijloacele posibile – tren, avioane, masini, au angajat peste 20.000 de mineri si au folosit aproximativ 10.000 de soldati. Minereul de la Baita se transporta cu masini de mare tonaj la Stei, unde era prelucrat in trei mori, intr-o faza primara, apoi se ambala in cisterne speciale si se expedia cu vagoanele, prin Halmeu, in URSS. Zilnic, plecau cate doua-trei garnituri de tren. Rocile care aveau un conţinut foarte mare de uraniu erau transportate spre Uniunea Sovietică cu avionul, de pe aeroportul special amenajat pe dealul de lângă Spitalul de Neuropsihiatrie, din partea estică a oraşului Ştei. Potrivit datelor statistice, în cei 10 ani de exploatare sovietică, ruşii au dus de la mina din Baita peste 300.000 de tone de minereu de uraniu de cea mai buna calitate. Aceleaşi date mai arată că la cât uraniu au dus ruşii de la Băiţa, reactorul de la Cernavodă ar putea funcţiona încă 300 de ani, iar necesarul de energie electrica al ţării ar putea fi asigurat pe 30 de ani. În 1960, ruşii au părăsit Şteiul şi bazinul minier.
Au unit Arieşul cu Crişul Negru
După plecarea sovieticilor, o mare parte din uraniu a fost stocat la Feldioara. De-a lungul unei jumătăţi de secol de exploatare, în Munţii Apuseni au fost forate peste 400 km de galerii miniere. Acestea sunt situate orizontal, din 50 in 50 de metri, de la cota +700 pana la cota 1100. Daca aceste galerii ar fi puse cap la cap, s-ar putea ajunge, prin subteran, de la Baita pana in Bucuresti. Geologii spun ca, prin anii 80, din cauza unor lucrari miniere, raului Aries i-a fost schimbat cursul si a ajuns in Crisul Negru. Minerii isi amintesc si acum cum au ajuns cu lucrările până pe versantul estic al muntelui, exact la izvoarele Arieşului, iar apele au început să curgă prin galeria miniera, în Crişul Negru, al cărui izvor este situat pe versantul vestic al aceluiaşi munte. Au muncit două săptămâni la zidirea galeriei şi au reuşit cu greu să-i redea râului Arieş cursul geografic firesc, înspre Alba Iulia.
Statele de plată, semnate la cârciumă
Atraşi de mirajul câştigului, la Ştei au ajuns peste 17.000 de oameni din toate colţurile ţării. Mulţi dintre nou-veniţi au rămas acolo definitiv. Cu toate că muncitorii erau foarte bine plătiţi pentru vremurile acelea, cu excepţia câtorva localnici din satele din împrejurimi, au fost extrem de puţini aceia care au reuşit să-şi încropească câte o gospodărie mai răsărită. “Aproape toţi cei care au lucrat la mina sau pe la construcţiile de aici îşi lăsau salariile la birturi. Cum ieşeau din şut sau plecau de pe şantier, intrau direct în crâşmă şi ajungeau acasă doar ţinându-se de garduri”, spune unul dintre cei mai vechi cârciumari din oraş. Gherasim Bodea si Iosiv Lazăr, de 73, respectiv, 76 de ani, din satul Băiţa, situat chiar lângă mina, sunt cei mai vârstnici supravieţuitori ai exploataţiei miniere. “Ehee, prin ce robie grea am trecut. Am lucrat direct în mina de uraniu, de la 18 ani. Atunci eram tânăr şi-n putere şi n-am ştiut la ce mă expun, da’ acum simt durere-n toate oasele”, spuse bătrânul Lazăr. “Da’ lasă, mai, prietene, că ne-am şi distrat”, îl întrerupe Gherasim, încercând să-şi acopere cu palma gura ştirbă. “Aşa-i, aveam bani mulţi pe vremea ruşilor, da’ n-am prea apucat noi să ne bucurăm de ei. Ţi-aduci aminte, când ieşeam din şut, ne lua somnul de la uraniu de nu ne mai puteam trezi pana a doua zi, când meream înapoi la mină”, spune Lazar. Cei doi “supravieţuitori” s-au angajat la mina de uraniu la puţin timp după ce sovieticii îşi deschiseseră front de lucru la Băiţa, aproape de gospodăriile lor.
Mina morţii
Dupa 1960, mina de la Baita a intrat intr-un regim de exploatare strict-secreta. Potrivit unui fost ofiter SRI, in zonele de productie, radiatiile in atmosfera erau de circa 15-20 de ori mai mari decat limita admisa, iar in apa care se consuma de cei din zona, de 13 ori peste limita admisa. Batranii care au supravietuit uraniului povestesc ca perimetrul zonei de exploatare era inchis cu sarma ghimpata, existand posturi de observatie pentru militarii din trupele MAI. La terminarea schimburilor, tot personalul era supus controlului, cu aparatura geofizica. Totusi, multi dintre ortacii de la Baita au fost iradiati cu uraniu. Din aceasta cauza, zecile de decese inregistrate anual erau tinute la mare secret. In scurt timp, Baita capatase denumirea de “mina mortii”.
Depozit Naţional pentru Deşeuri Radioactive
În urma cu zece ani, la începutul anului 2000, activitatea de extracţie a uraniului a încetat. Treizeci de ortaci au fost plătiţi vreo patru ani, ca să se ocupe de aşa-zisele lucrări de conservare a zonei.
Profesorul Ioan Simedre
Nici unul nu vrea să vorbească concret despre ce au făcut acolo. Printr-o decizie a Guvernului din 2001, deşeurile radioactive din toată ţara au fost adunate, transportate şi depozitate, în mare secret, tocmai în galeriile părăsite de la mina de uraniu. Exploataţia minieră din Băiţa Plai a fost transformată în Depozit National pentru Deşeuri Radioactive (DNDR). Potrivit Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN), la Băiţa a funcţionat singurul depozit “definitiv” de deşeuri radioactive din România. Aici au fost depuse deşeuri radioactive de joasă şi medie activitate, de viaţa scurtă, produse în activităţi de aplicaţii industriale, medicale şi de cercetare. Specialiştii CNCAN spun ca acestea au fost tratate şi condiţionate în prealabil la Staţia de Tratare Deşeuri Radioactive de la Măgurele sau Piteşti. În schimb, deşeurile de viaţa lungă, produse în aceste aplicaţii, se stochează intermediar, în principal la Măgurele. Tot la Măgurele sunt stocate intermediar deşeuri radioactive istorice, produse în activităţi din trecut, care aşteaptă recondiţionarea şi transferarea la DNDR Băiţa. La fel se întâmpla şi cu deşeurile radioactive produse din operarea Centralei Nuclearo-electrice de la Cernavodă.
Transporturi nocturne
“Cam de doua ori pe lună, camioanele încărcate cu deşeuri radioactive au fost transportate noaptea, la ore mici, pe aici, prin localitate, şi duse acolo-n munte, la mina. Din cauza secretului păstrat în jurul acestor transporturi nocturne, localnicii se tem ca deşeurile sunt aduse şi din afara graniţelor ţării”, susţine Nicolae Bura, preotul satului Băiţa. “Nu ştiu, n-am văzut”, răspund la prima abordare foştii şefi ai minei de uraniu. Vorbesc şi azi cu teama despre tainele din galeriile de uraniu. Nu vor să le apară numele nicăieri. Din una în alta, am aflat până la urmă cum că, în ultimii zece ani, au fost aduse la Băiţa aproximativ 30 de vagoane cu butoaie de deşeuri, a câte 200 de kilograme. În fiecare butoi se afla înglobat în beton câte un calup de deşeuri. Apusenii au fost aleşi ca depozit radioactiv pentru că sunt feriţi de fenomene seismice. Potrivit răspunsului primit de la Agenţia de Mediu Bihor, gradul de radiaţii din zonă, atât din sol, cât şi din apă, se înscrie în limitele normale. Autorităţile locale n-au fost consultate de nimeni atunci când s-a luat decizia înfiinţării Depozitului Naţional pentru Deşeuri Radioactive de la Băiţa.
Sare muntele în aer
Singura activitate rămasă în zona a fost cea de extracţie a minereului de molibden. Exploatarea zăcământului a trecut în sistem privat. Prima şi singura mina privatizată din ţară. Patronii care s-au perindat au înglodat mina-n datorii, şi-au luat câştigurile şi au plecat. Ultima dată, mina de molibden a fost exploatată de firma “Mineral Mining”, însă finanţatorul suedez al firmei n-a mai plătit salariile minerilor luni de zile. De mai multe ori, ortacii s-au blocat în subteran în semn de protest, iar în luna iunie, pentru a stopa acţiunile de nemulţumire ale minerilor, patronul suedez i-a făcut pe fiecare acţionari ai Mineral Mining. După ce au ajuns “patroni”, ortacii au fost concediaţi, pentru a beneficia de ajutorul de şomaj. Din cei 6.000 de mineri câţi lucrau înainte de 1989 la Băiţa, mai semnează statele de plată doar 25 de persoane. “La mina nu mai lucrează nici un miner, ci doar pompagii, maşinişti, electricieni, care asigură securitatea minei. Dacă, de exemplu, pompagiii nu mai trag apa, golurile din subteran se inundă, galeriile pot exploda. Este suficient ca pompele de apă să nu funcţioneze 24 de ore si… se produce dezastrul”, explică Alexandru Istoc, liderul sindical.
De-o vârstă cu Şteiul
Întâmplător sau nu, soarta Şteiului se află acum în mâinile generaţiei născute odată cu oraşul făcut de ruşi. Ex-ministrul Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, unul dintre cei care au văzut lumina zilei exact în acele vremuri şi locuri, în satul Petrileni, a reuşit sa repare o parte din stricăciunile ruşilor. Prin decizia Prefecturii Bihor nr. 210 din 5 iunie 1991, semnată de Blaga în calitate de prefect, cultivatorii de “scartaveţi” expropriaţi au fost despăgubiţi sau şi-au primit terenurile înapoi. Ales pentru a patra oară în fruntea administraţiei locale, primarul Ioan Lucaciu încearcă, şi el, să dea urbei o faţă cât de cât europeană. De aceeaşi vârstă cu oraşul, oamenii de afaceri Ioan si Viorel Micula, cei mai mari producători de sucuri din România, născuţi în satul Cucuceni, situat la periferia Şteiului, au cumpărat toate obiectivele construite de ruşi, fabrici, depozite, magazine, localuri. În restaurantul Ardealul, spre exemplu, acolo unde, cu o jumătate de secol în urmă, ofiţerii ruşi jucau destinul zonei la ruleta halbelor de vodcă, gemenii Micula îşi serbează, an de an, ziua de naştere. “Aici ne simţim noi bine”, mărturiseşte Ioan Micula. În prezent, trei sferturi din populaţia activa a oraşului Ştei lucrează la firmele fraţilor Micula, cealaltă parte aspiră să prindă şi ea un loc de muncă. Din aceeaşi generaţie, liderul ortacilor de la Băiţa, Alexandru Istoc, se chinuie de unul singur să întreţină, încă vie, flacăra unui lampas minier, gata să se stingă.
(sursa: Formula AS)
Radiaţiile de uraniu din localitatea bihoreană Ştei, de zeci de ori mai mari decât limita admisă
În octombrie 2009, realitatea tv publica următoarele informaţii, înercând să tragă un semnal de alarmă:
„Radiaţiile cu radon, un gaz radioactiv ce rezultă din dezintegrarea uraniului, sunt cu mult peste media admisă. Un studiu publicat de cercetătorii clujeni în Science of the Total Environment arată că rata cazurilor de cancer la plămân este şi ea mult peste media naţională.
O echipă de cercetători de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a măsurat nivelul contaminării cu radon, un gaz radioactiv ce rezultă din dezintegrarea uraniului, în casele locuitorilor din orăşelul bihorean Ştei, unde există o veche mină de uraniu. Potrivit portalului Ştiinţa Azi, cercetarea a fost publicată în Science of the Total Environment.
Cercetătorii din România au lucrat în colaborare cu omologi din Spania. Şi unii şi alţii au măsurat rata cancerului la plămâni şi cantitatea de radon în câte o comunitate din ţara lor. Spaniolii de la Universitatea din Cantambria au ales localitatea Torrelodones, de lângă Madrid, în timp ce clujenii s-au orientat asupra orăşelului transilvănean, creat în anii 1950 în jurul minei de uraniu.
Potrivit cercetătorilor, în oraşul Ştei, cancerul la plămâni este de două ori mai des întâlnit decât media naţională. Iar în unele case s-au detectat cantităţi de radiaţii de câteva zeci de ori mai mari decât limita impusă de ONU. În oraşul spaniol, în schimb, cantitatea de radiaţii s-a încadrat în normele internaţionale.
Radonul este un gaz radioactiv în mod natural, care ia naştere în adâncurile Pământului din dezintegrarea radioactivă a uraniului, proces care dă căldură interiorul Pământului. Radonul iese uşor şi în permanenţă la suprafaţa solului şi tinde să se aglomereze în garaje şi în subsoluri. Este recomandată ventilarea puternică a garajelor şi beciurilor sau locuirea la un etaj superior” (Sursa: realitatea.net)
(Alexandra G., preluare de pe situl www.scrieliber.ro)

4,898 afișări, 6 afișări azi

FacebookTwitterEmailPrintdistribuie

One thought on “Istoria orașului Ștei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Name *
Email *
Website

 

Sondaj

Ce părere aveți despre activitatea Primăriei Ștei

View Results

Loading ... Loading ...

Cine este online

0 vizitatori online acum