Mă uitam pe site-ul www.Stei.ro şi mă bucur să văd că încă mai există oameni cu iniţiativă care fac şi altceva decât sa muncească, să meargă la mall sau în cluburi şi să doarmă pe lumea asta (în Bucureşti cel puţin aşa stau lucrurile şi îmi este milă de oamenii care nu au cunoscut provincia). Ideea mi se pare extraordinară şi îi felicit pe cei implicaţi in acest proiect. Vă rog, nu renuntaţi!
Este o adevărata plăcere să te uiţi la poze şi să rememorezi acele vremuri ale copilăriei care pare atât de îndepărtata acum.
Fără sa îmi dau seama îmi vin în minte imagini despre locurile natale (eu sunt născută în Bucureşti şi crescută la Ştei de la 6 luni, dar voi considera întotdeauna acest orăşel minunat ca fiind acasă). Pot spune ca aici m-am născut deoarece aici am devenit ceea ce sunt astăzi şi cu siguranţă aş fi fost un alt om daca aş fi crescut în Bucureşti.
Le voi fi întotdeauna recunoscătoare bunicilor care poate mi-au dăruit cei mai frumoşi si liniştiţi ani din viata si cărora le datorez astăzi ceea ce sunt. Am avut o copilărie absolut superbă pe care m-aş bucura să o aibă şi copiii mei, măcar pe jumătate.
Îmi aduc aminte în primul rând de bunicul meu, dr. Gheorghe Dinca, cel care a avut o contribuţie importantă în domeniul cercetării in domeniul radioactiv în România. Puţini cred că mai sunt aceia care îşi aduc aminte de omul care le aducea zâmbete pe buze indiferent de necazurile pe care le aveau. Dar mă impresionează de fiecare dată când îi aud spunând cu lacrimi în ochi : “Vai, ca dr. Dinca nu am mai cunoscut pe nimeni! Ce om mare a fost!” Şi într-adevăr a avut cel mai mare suflet pe care l-am cunoscut vreodată.
N-am să uit niciodată ziua in care am aflat ca a murit. Avea doar 68 de ani si a murit din cauza unei hemoragii interne combinată cu un infarct. La mai puţin de jumătate de ora de când aflasem vestea, toţi prietenii mei, cu vârste cuprinse intre 12 si 15 ani atunci, se strânseră în faţa blocului si aşteptau plângând pe tăcute. Nu ştiu cum aflaseră, dar nu ştiau ce sa facă.
La momentul respectiv cred ca şi-l aminteau cum ne ducea la plăcintăria din centru şi ne cumpără prăjituri...sau la îngheţată si la TEC imediat după revoluţie...sau cum plecam in excursiile cu bicicleta, la cules de ciuperci sau mure...sau la lacul (care acum e in paragina)... sau la criş... sau la leagăne (care acum nu mai există)... sau pur şi simplu se juca cu noi în curte cu jucăriile mele îndesate în sacii din garaj. Toţi au măcar o poză făcută de el în care apăream nişte copii veseli nevoie mare, râzând cu gura pana la urechi si bucurându-ne de viaţă pur si simplu.
Noi ştiam sa ne bucuram de fiecare zi din viata noastră de copii pentru ca el era acolo sa ne încurajeze. Ne-a invatat sa jucam tenis, sa ne dam cu bicicleta si cu patinele cu rotile. Ne-a învăţat să iubim natura şi să ne folosim creativitatea în viaţa de zi cu zi. Jocurile pe care le jucam erau inventate de noi şi tot timpul îmbunătăţite. Unii dintre voi, vechii mei prieteni, poate mai ţineţi minte “mâţa” fără să călcăm pe iarbă şi cu casa pe bănci şi pe şurub.... ascunsea prin tot oraşul când ne schimbam hainele intre noi ca sa nu fim recunoscuţi.... pătrăţelul... Oare cine mai joaca acum pe băncile dintre blocuri “Flori, fete, filme sau băieţi”, sau cruce, cine mai vorbeşte păsăreasca, cine mai joaca şotronul sau elasticul?...
În ziua de azi copiii nu se mai joacă... decât pe calculator. Imaginaţie nu mai au deoarece nu mai au cum sa şi-o dezvolte. Nu ştiu ce este o poveste, nu ştiu să viseze, dar cu siguranţă ştiu cum arata o arma. Nu mai interacţionează între ei deoarece o maşinărie inteligentă le este oferita drept substitut. Mă doare si mai tare când mă gândesc ca voi avea copii si nu vor şti să se joace... pentru că nu vor avea cu cine... iar noi, părinţii, nu vom putea substitui nişte parteneri de joacă de vârsta lor, oricât de mult am încerca. În plus, probabil nu vom avea unde să îi plimbăm cu bicicleta, unde să îi ducem la lac sa îi învăţăm să înoate, unde sa îi vedem cum se joacă... şi e trist, foarte trist.
Dar să revenim la Ştei.
Cu drag îmi aduc aminte de zilele de toamna când vecinele se adunau in curte sa pregătească bunătăţurile pentru iarna: Zacusca de vinete si de ciuperci, gem de prune...si bineinteles nu putea lipsi frigarea (slănina pe băţ) care făcea deliciul tuturor. Si astăzi mi se pare cea mai tare idee din lume: o felie de pâine unsa cu grăsime topita, cu putina sare si multa ceapa tocata deasupra! Suna groaznic dar e extraordinara: sa-mi vedeţi prietenii din Bucureşti cum ingurgitează “delicatesa” fără sa respire si nu se mai termina de minunat! N-am sa uit niciodată sarmalele uriaşe si plăcintele ardeleneşti ale doamnei Laza (vecina de la parter). N-am s-o uit niciodată pe Gabi Enciu care era ca a doua mea mama.
Bunica mea, Roxana (Emilia) Dinca a fost o adevărată doamnă. Un autodidact perfect, zilnic gătea, ţinea o casă impecabilă şi aranjată cu foarte mult bun gust; îmi făcea haine (rochiţe pe care le păstrez si astăzi), mă ajuta la lecţii si era cea mai buna prietena a mea. Nu realizam asta atunci, dar când am ajuns la liceu in Bucureşti, nu ştiu ce m-as fi făcut fară ea, cum as fi trecut socul schimbării! Aveam o încredere oarba in ea, ştiam ca e întotdeauna acolo pentru mine, gata cu un sfat “sănătos” pentru orice problema! Foarte cochetă, întodeauna coafată şi fardată discret, indiferent că stătea în casa sau nu. Avea un suflet tânăr cum n-am mai întâlnit. A murit la vârsta de 82 de ani în urma unui infarct, dar ştiu ca măcar a ştiut ca sunt fericită, că am un prieten minunat care mă iubeşte şi respectă, un loc de munca bun....că sunt mulţumită şi împlinită! Regretul cel mai mare este că nu a apucat să mă vadă mireasa! Mereu am crezut ca îmi voi alege rochia împreună cu ea (în cazul în care nu ar fi putut chiar ea sa o facă) şi iată că acum nu se mai poate! Dar aşa a fost sa fie şi sunt sigură că va fi alături de mine la momentul respectiv şi îmi va influenţa decizia!
Citeam articolele voastre despre Ştei şi am observat un pesimism fantastic. Ştiu ca oraşelul este părăsit de cei “cu studii”, dar aşa era si când eram eu mică, prin anii ’90, dar asta nu m-a împiedicat să văd partea frumoasa a lui.
Nu ştiu de ce nu apreciaţi liniştea care domneşte in acest oraşel. Eu trăiesc in Bucureşti de 13 ani si urăsc fiecare zi petrecuta aici si fiecare bucăţica din aceasta “metropola”. E adevărat, sunt oportunităţi de munca nenumărate (care te îmbătrânesc si te îmbolnăvesc înainte de vreme). Nu mai ai o viata socială pentru că timpul nu iţi permite, iar prieteni nu prea iţi faci pentru ca nu ai unde. Eşti norocos dacă ai păstrat legătura cu colegii de liceu sau facultate, dar şi relaţiile astea sunt greu de întreţinut dacă staţi la poluri opuse în Capitală. De prieteni vecini, nu mai vorbesc. Stau de mai bine de 2 ani intr-un apartament cu chirie şi nici acum nu ştiu cine stă pe palier cu mine (nu mai vorbesc în bloc). Lumea nu salută, e rece şi circumspectă cu oricine se arată mai prietenos.
Chiar credeţi că e bine sa pierdeţi cel puţin 2-3 ore/zi în trafic când aţi putea să staţi cu copiii sau sa citiţi o carte, să ieşiţi afară la o vorbă cu vecinii sau să vă vizitaţi prietenii la o discuţie despre politică? Bunicii mei făceau atâtea lucruri în decursul zilei, ca pare incredibil (şi imposibil) astăzi.
Îmi aduc aminte de surorile Iscrulescu, de cursurile de dans si spectacolele organizate la Casa de Cultură. De antrenamentele de gimnastică şi de volei de unde am învăţat ce înseamnă lucrul în echipă. Oare s-o mai organiza acum concursul “Sanitarii pricepuţi”? Cred ca a fost cel mai fain concurs la care am participat... şi util de altfel. Cu siguranţă nu....!
Şi şcoala pe care am făcut-o....n-am realizat decât când m-am mutat în Bucureşti, în trimestrul II din clasa a 8-a. La Ştei noi deja terminasem materia de clasa a 8-a, cel puţin la română şi matematică, şi făceam pregătire intensă pentru admiterea la liceu. La Bucureşti, nivelul era atât de scăzut, deşi se pare ca era cea mai bună clasă din şcoala respectivă, încă mă plictiseam îngrozitor şi nu reuşeam decât să irit profesorii deoarece ştiam dinainte ce aveau sa predea. Şi când mă gândesc cum i-a spus diriginta clasei (profesoara de romană) mamei mele când s-a dus să mă înscrie că ea nu vrea ca “o ţărancă” să scadă nivelul clasei ei. Şi iată cum “ţăranca” a ieşit prima din clasă, cu notele cele mai mari din toată şcoala la simulările pentru admitere, şi singura care a intrat la liceu acolo unde a vrut (şi încă din prima...?!). D-nei Faur şi D-lui Doboş le mulţumesc pentru asta, pentru ca ne-au învăţat cum să învăţăm şi să gândim logic şi singuri.
Indiferent de cum e acum acest oraş, eu tot îl voi iubi şi îl voi aprecia pentru simplitatea lui şi liniştea pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri pana acum. Şi la întrebarea “Şi nu mai ai pe nimeni acolo?” voi răspunde clar si răspicat: “Ba cum să nu, am prieteni dragi care îmi sunt aproape doar gândindu-mă la ei şi ştiu că mă vor vor aştepta întotdeauna cu uşa deschisă şi o vorbă bună indiferent de situaţia lor in acel moment, fără nici o obligaţie si cu zâmbetul larg pe faţă! Sunt oameni care îmi sunt mai apropiaţi decât rudele de sânge, oameni care mă sună primii de sărbători şi de ziua mea, oameni pe care ştiu că mă pot baza oricând, care apreciază mai mult omul pentru ceea ce este!” Oamenii de acolo nu s-au schimbat, doar că sunt subestimaţi iar lipsa alternativelor nu le da prea multe şanse! Mă gândesc mereu că e foarte ciudat faptul că toţi prietenii mei visau sa plece din Ştei...eu îmi doream sa rămân; dar soarta a făcut ca eu sa plec prima şi să ajung acolo unde îşi doreau ei; am făcut liceul, facultatea şi poate am banii pe care şi-i doresc ei; când eu îmi doresc doar liniştea de “acasă”.... şi prietenia lor.
Recitind articolul îmi dau seama că deşi la început am vrut să scriu un articol optimist despre acest orăşel, nu prea am reuşit. Cred că totuşi undeva în subconştient îmi dau seama că vremurile pe care le-am trăit eu s-au terminat definitiv şi basmele nu îşi mai au locul aici. Dar totuşi, atâta vreme cât încă există activităţi organizate de şcoli, de primărie, concursuri, festivaluri etc., cât mai sunt oameni care le pasă, eu cred ca încă mai există o speranţă. De voi, care trăiţi acolo, depinde sa vă îmbunătăţiţi viaţa şi oraşul! Luaţi iniţiativă şi nu mai aşteptaţi ca altul să o facă pentru voi! Cândva era o comunitate unită şi încă mai cred că poate fi!
Cea mai mare bucurie a mea ar fi sa mă pot întoarce la Ştei cândva, să pot să îmi cresc copii în aer curat şi într-o lume mai sigură (poate nu la fel de sigura ca acum 15 ani dar oricum evident mai bună decât capitala). Sper să mai găsesc bunătatea şi veselia de altădată! Doamne ajută!
Ştefania Focşeneanu (Bucureşti, feb.2009)
