Este unul dintre oraşele de provincie care are sub 10.000 de locuitori. I se spunea Dr. Petru Groza, dar din 1996 a revenit la vechea denumire, mult mai scurtă, mai lipsită de pretenţii: Ştei. Bustul politicianului care a condus primul guvern pro-comunist al României a fost înlocuit cu cel al unui culegător de folclor local, Miron Pompiliu, cunoscut în lumea literară şi datorită prieteniei sale cu Eminescu. Cu numele său au fost „botezate“ o casă de cultură, o şcoală, o bibliotecă, o stradă. Tinerilor care astăzi locuiesc la Oradea, la Timişoara sau la Bucureşti le este destul de greu să explice unde se află exact oraşul lor natal. În judeţul Bihor, aproape de Vaşcău, de Munţii Apuseni şi de Peştera Urşilor. Nu se pot raporta la o zonă anume, la un monument, la o personalitate. Ar putea să existe un reper, undeva în trecut, însă puţini îl cunosc şi îi mai dau astăzi vreo importanţă. Un zăcămînt de uraniu descoperit în anii ’50 şi exploatat timp de aproape zece ani de către statul sovietic, în contul datoriilor de război, a transformat un sat într-o localitate prosperă. Salariile minerilor de atunci le depăşeau cu mult pe cele ale profesorilor, iar ruşii erau priviţi ca nişte eroi civilizatori. Construiau străzi, case, cinematografe. După plecarea lor, deşi Şteiul a rămas un oraş minier, nimic n-a mai fost la fel. „Paradisul“ anilor ’50 se spulberase.
De la strada Lenin la oraşul Frutti Fresh
Oamenii spun că ultimul rus care a părăsit Şteiul, un anume Baranov, geolog, a plecat cu ochii în lacrimi. Se îndrăgostise de oraşul pe care el şi compatrioţii săi l-au ridicat în doar cîţiva ani. De KD-uri – bloculeţele cu două etaje cu pereţii din panouri – şi de BW-uri – căsuţele verzi din lemn unde astăzi locuiesc cîte două familii, în două „apartamente“. Ruşii aveau „Alimentara“ lor, bine garnisită, de unde nu cumpărai decît cu legitimaţie, cinematograful lor, şcoala lor. Deşi nu se amestecau cu românii – mîna de lucru relativ ieftină pe care o găsiseră aici – erau prietenoşi. „Ne jucam cu copiii ruşilor. De fapt, mai mult îi băteam şi le furam jucăriile. Aveau jucării frumoase, cum nu mai văzusem. Şi acum ţin minte cum urlau pe la ferestre, îşi strigau bunicile să iasă afară şi să-i apere: Babuşca!“ – îşi aminteşte un fost tehnician la mină, care pe vremea ruşilor avea 8-9 ani. Povesteşte cum după plecarea lor, la începutul anilor ’60, de fapt odată cu schimbarea politicii ţării noastre faţă de autorităţile de la Moscova, totul în oraş a început să se degradeze. „Ne-au dat şcoala lor pe mînă. În cîteva luni am distrus-o! Leagănele, curtea, terenul de sport... tot!“ Bătrînul Gaiţă din Băiţa (un sat din apropierea minei, aflat la 12 km de Ştei), care are acum peste 80 de ani, a lucrat împreună cu ruşii „la explorări“. Se purtau frumos cu el şi îi dădeau mîncare bună, la cantină. În mintea lui, imaginea ruşilor de odinioară se suprapune peste cea a comuniştilor şi a unui regim în care a dus-o bine. De fapt, se suprapune peste anii tinereţii lui.
Un fotograf din Ştei ne arată poze. Ingineri sovietici entuziaşti, încrezători. Figuri luminoase, gesturi energice. Bravii soldaţi care păzeau garniturile de tren cu uraniu ce plecau zilnic spre U.R.S.S. Uraniu „pur“ de calitatea I, pe cel mai slab îl aruncau (l-a exploatat ulterior statul român, din sterilul rămas). Circulă multe legende, deşi în mintea oamenilor mitul uraniului poartă eticheta cu „strict secret“. Cel mai mare zăcămînt din lume, la vremea aceea. „Mirosit“ de nemţii care, dacă apucau să-l exploateze, făceau bomba atomică, iar soarta războiului şi a lumii ar fi fost alta. „Furat“ de sovieticii care au mutat un munte întreg, de fapt un uriaş megalit radioctiv, în ţara lor. Cărat cu cîrca şi fără echipamente de protecţie de către minerii români, care iniţial credeau că extrag cuarţ sau ametiste. „Dacă vreţi să ştiţi cîţi au murit atunci, număraţi crucile din cimitire! Însă nici atunci nu veţi şti exact, căci mulţi au plecat şi au murit prin alte părţi!“ – ne spune un fost miner, pensionar la 37 de ani, din Băiţa. Există şi studii despre starea de sănătate a populaţiei din perioada respectivă, însă majoritatea au fost documente secrete.
Din nou fotografii alb-negru, filmul e un pic voalat. Un tînăr sovietic, probabil geolog, cu o bască la modă, în acele timpuri, indică surîzător un perete de stîncă. Se munceşte non-stop şi cu hei-rup, în patru schimburi, cu 20.000 de mineri care cîştigă mai mult decît şi-au imaginat ei vreodată. Apoi, o fotografie color cu fraţii Micula, la o recentă sărbătoare, „Zilele oraşului Ştei“. Figurile lor amintesc de cele ale investitorilor americani. Costume impecabile, zîmbete profesionale. Mă duc cu gîndul la aşezările pierdute în deşert, în Kansas sau Colorado, unde în sfîrşit, după secole întregi în care nu s-a întîmplat nimic, a sosit primul business man decis să deschidă o benzinărie, un motel sau chiar o făbricuţă. Au trecut doar 60 de ani, timp în care istoria oraşului Dr. Petru Groza s-a schimbat în mai multe rînduri. Pe fosta stradă Lenin (astăzi strada Unirii), unde încă nu se circulă cu maşinile (oficialii ruşii care stăteau aici nu vroiau să fie „deranjaţi“), pe fostele străzi Tineretului, Sportului, Fruntaşilor e multă linişte, verdeaţă, dar nu mai sînt plopii care fuseseră plantaţi special ca să „înghită“ radiaţiile. În spatele ferestrelor, după perdele, sînt însă locuitorii oraşului, majoritatea pensionari şi şomeri. Ştiu totul unul despre celălalt. Se bănuiesc unii pe alţii că au fost turnători în perioada de după plecarea ruşilor, cînd exploatarea celor două mine (cea de uraniu şi cea de molibden) a continuat administrată de către statul român, iar zona – spun ei – a fost împînzită de băieţii cu ochi albaştri. Şi totuşi se salută între ei cu „servus“ şi de cîte trei ori pe zi, beau împreună la micile birturi unde o cafea costă 1 leu, îşi însoară şi îşi mărită copiii la restaurantul „Ardealul“, construit tot de către ruşi, iar la nuntă îşi notează pe un carneţel cît a dat fiecare, ca să ştie ce sumă trebuie să „restituie“ la nunta următoare.
Oraşul e acum intens circulat de către TIR-urile verzi şi noi pe care scrie „Frutti Fresh“. Autobuzele care pleacă de la autogară către satele din împrejurimi poartă sigla Naţional TV. Cei care au „salvat“ oraşul sînt fraţii Micula; deşi oferă salarii relativ mici, deţin monopolul pe locurile de muncă din zonă. Are loc o nouă migraţie a celor de la ţară către oraş, către fabricile care produc European Food. La serbările locale, sucul galben şi roz e pe gratis. Nici el, nici băutura ieftină şi incoloră care înlocuieşte acum carmolul „Diana“ pe care îl cumpărau minerii pe timpuri, en-gros, de la farmacie, nu au nici o legătură cu uraniul. Mina e în curs de închidere, va urma o ecologizare. Aici mai lucrează în prezent doar 200 de oameni.
Duminica, ora 6 p.m.
Oraşul e pustiu. Pensionarii şi-au citit deja ziarele de dimineaţă pe băncile din centru şi s-au întors la casele lor. Majoritatea magazinelor sînt închise (de altfel în oraş există un singur butic non-stop). Pe una dintre străzile principale, cea din faţa „Palatului“ (o clădire care aduce vag cu Casa Albă, construită tot de către ruşi), trece o maşină o dată la o jumătate de oră. Trecerile de pietoni sînt însă din zece în zece metri, iar semnele au ceva bizar. Siluetele negre, graţioase traversează strada în pas de dans. Senzaţia de mişcare pe care o imprimă are ceva coregrafiat. Uneia dintre ele vreun puşti rebel i-a scrijelit lanţuri la picioare. Tinerii „cu studii“ au plecat din oraş. În general, părinţii rămaşi aici se laudă cu casele, maşinile şi salariilor lor. Părăsirea Şteiului în sine e considerată o realizare.
Mi-amintesc o altă duminică, în urmă cu vreo 12 ani, cînd un băiat mi-a dat întînire pe fosta stradă Lenin, prima bancă pe stînga, chiar lîngă bustul lui Miron. Îl cunoscusem cu o seară în urmă la discoteca de la Casa de Cultură (tot a lui Miron), unde ne epuizasem pînă pe la 2 noaptea pe ritmurile Ace of Base. Atunci, în acea duminică de pe la mijlocul anilor ’90, era tăcut şi stătea pe bancă lîngă mine oarecum stînjenit. Nu prea aveam ce să ne spunem, aşa că am făcut schimb de adrese. Mi-a scris o singură scrisoare pe care am dus-o la liceu ca să fac mişto de ea împreună cu colegii. „Ştei? Unde e asta... Ştei?“ – mă întrebase o prietenă. Cînd a fost luat în armată, m-am trezit cu el la uşă. Eram singura persoană pe care o cunoştea în Bucureşti. Am citit în ochii lui că doar faptul că ne întîlnisem şi îl recunoscusem reprezenta pentru el o victorie personală.
În această duminică, au înflorit magnoliile, căci timpul din Ştei e fixat pe ora veche, iar pe băncile de pe strada Lenin nu şi-a dat nimeni întîlnire. Senzaţia de părăsire nu e dezolantă, căci casele aşteaptă îngrijite şi cochete, ca şi cum locuitorii ei au plecat doar într-o vizită scurtă şi vor ca lucrurile să fie în bună rînduială, cînd se întorc. Ceasul primăriei, o clădire nouă care seamănă oarecum cu o biserică neoprotestantă, anunţă o oră oarecare, printr-o melodie stranie pe care parcă o ştiu de undeva… sună fals.
Marţi, ora 10 a.m.
E zi de piaţă, iar oraşul, mai ales în zona gării, se animă treptat. Îi văd rînd
pe rînd pe aproape toţi cei pe care i-am cunoscut în ultimele zile, prin satele din jur. Dorina, cea cu zece copii, însoţită de fata cea mare, cu o sacoşă plină cu ceapă verde pentru leurda pe care o culesese din pădure cu o zi în urmă. Fiul adolescent al Dorinei care îşi face ţepi în cap cu gel, cu gaşca lui de la liceu, fumînd. Domnul Dobre de la Băiţa Plai, celibatar, cu pălăria pe ceafă şi cu dinţii lui „de aur“, bînd o bere la bufet, la botul calului. Moş Gaiţă, aşteptînd rata. Ţiganii orfani care şi-au găsit adăpost la Spitalul de boli psihice de la Nucet, înghesuiţi într-un Aro. Vicele de la Nucet, tîrguind. Nu-l văd pe nea Puiu, cel care în urmă cu patru ani venea la Ştei ca să agaţe femei. Acum e bolnav cu plămînii, cică n-o mai duce mult.
În gara de la Ştei nu mai opresc decît personale. E o clădire înconjurată de gunoaie, aproape inutilă. În schimb, autogara e un loc de tranzit, împînzit de mici magazine şi de birturi. Automatele de cafea au rămas fără pahare, se va duce cineva la Oradea să aducă. În apropiere e singurul hotel mai de soi care se numeşte „adisimon“ sau „Lipscani“. Aici, la restaurant, sînt două săli, una pentru nefumători şi poţi mînca „cea mai bună pizza din Ardeal“. În schimb, personalul e cam ciufut.
Băncile din autogară se umplu de oameni cu sarsanale care aşteaptă autobuzele. Rachiul se bea din geantă sau de la birt. E mult fum de eşapament care îl estompează pe cel de ţigară. Vizavi de autogară, se vede o remorcă transformată în tonetă unde se vînd gogoşi calde. Şi depozitele rămase de pe vremea ruşilor. Erau depozite care adăposteau „protocolul“ minei. În 1989, cînd a fost o revoluţie paşnică şi la Petru Groza, o mulţime de manifestanţi în faţa „Palatului“ au spart geamul de la librărie ca să ardă cărţile, deşi era deschis (orar 9,00-16,00) şi au năvălit în depozite ca să ia paharele de cristal şi covoarele persane.
Anul ăsta nu s-a făcut palincă de prune, doar de mere. Îmi lipseşte acel moment din copilărie în care gospodinele se adunau toamna în spatele blocurilor, lîngă garaje, ca să coacă vinete şi ardei pentru zacuscă, la plita comună. Blocurile n-au încălzire centrală, oamenii se folosesc de mici sobe cu lemne şi boilere. Pentru plita comună exista programare şi o gospodină mai organizată şi mai vigilentă ţinea evidenţa pe un carnet. În piaţă, ţigăncile vînd haine second-hand: „orice bluză la zece mii“. Două adolescente admiră un tricou negru cu o mutriţă de messenger şi cu inscripţia „Be happy!“. „Nu-i aşa că-i fain?“
Acest reportaj a fost realizat în timpul prospecţiei pentru un film documentar despre mina de uraniu de la Băiţa Plai, un proiect cîştigător al unui grant de finanţare din partea Centrului Naţional al Cinematografiei, produs de Libra Film. (A.P.)
Adina POPESCU, Dilema veche
