Ai început bine. Da. Ai citit bine şi titlul. Cu puţin tupeu şi multă răbdare, poate ajungi şi la sfârşit. Încă din start îţi spun că las la o parte aşezarea geografică, situaţia demografică, clima şi alte chestii palpabile. Oamenii sunt importanţi. Nu şi pentru mine. Însă acum voi face o excepţie şi voi încerca să-i descriu. Poate voi face uz de cuvinte „nepotrivite”, poate voi abera, poate voi minţi. Dar rămân cu convingerea şi hotărârea să „trag” puţin adevărul de urechi. Încercând să mă conformez regulilor literare ale unei compuneri, pe care le-ai învăţat în clasa a IV-a, îţi propun o diversiune: Poate îţi mai aduci aminte de serialul „Tween Peacks” în care bufniţele nu erau ceea ce păreau a fi; aici, în orăşelul nostru, se pare că localnicii au această calitate. Nu sunt ceea ce par a fi! Dacă aş avea bun simţ şi aş apela la îndoielnica logică pe care o am, m-aş opri aici. Şi tu te-ai opri. Dar, noi, românii (inclusiv şteienii), fiind ce-i mai mari palavragii din această parte a lumii, ne ignorăm reciproc unul altuia roşeala din obraji, ne prefacem normali şi serioşi sperând la o nouă bârfă. Deci continui:
Un psiholog nebun şi bătrân, s-ar putea deghiza în orice şi veni în acest semiospiciu, care este orăşelul nostru, pentru a-şi finaliza memoriile. Aici ar găsi toate tipurile de malformaţi mintali şi handicapaţi psihici definiţi şi poate - cine ştie – exemplare noi sau pe cale de apariţie. Dacă ar locuii aici, Dostoievski ar fi scris exponenţial mai mult, Freud ar fi înebunit, Caragiale ar fi luat Premiul Nobel. Aici îl găseşti şi pe zgârcitul imposibil şi pe cel mai subtil cerşetor. Diversitatea caracterelor îţi provoacă înţepături, atenţionându-te. Parcă faci parte din şcenariul unui film de Hitchcock sau dintr-un experiment început de ruşi şi neterminat de nimeni. Operaţie pe cord deschis rămasă deschisă.
Vii acum şi-mi spui că ai auzit-o pe aia cu „n-o fi dracu’ aşa de negru” Nu. Chiar că nu. Circulând câteva zile pe puţinele străduţe îţi dai seama că deavolul are mai multe nuanţe. Nu mă pune să-mi dau cuvântul. Încearcă, gustă, simte! Şi totuşi incredibila complexitate care te-a făcut puţin curios(ă), contrastează cu mersul din inerţie al lucrurilor şi cu banalitatea faptelor. Întâmplările sunt probabil aceleaşi ca în orice alt orăşel românesc. Aceiaşi ţărani care-l populează în zilele de târg vânzându-şi produsele agricole şi aceiaşi fii de ţărani care vin în discotecă să spargă-ntre dinţi sticle de bere. Aici adevăraţii români sunt pretutindeni: la ghişeul de la poştă sau după gratiile de la bancă unde trebuie să plăteşti atenţie, pe gardurile din centru pe lângă care scuipaţii se amestecă cu cojile de seminţe, sau chiar în zonele mărginaşe unde ţiganii (că tot români sunt şi ei) îşi fac colibe din pungile de transi’. Nepăsarea şi plictiseala generală a locuitorilor învârte roata timpului cu o uşurinţă care te scoate din sărite. Însă, ca peste tot, mai apar unii care vor să mai inverseze paşii de dans sau să schimbe regulile jocului. Aceştia sunt cetăţenii care vor să facă ceva. Aceştia sunt ghinioniştii. Odată am fost şi eu unul dintre ei, dar asta este o altă istorie. Să revin. Când în această zonă vrei să mişti o pietricică în plus sau să preiei un „rahat de idee” care a reuşit în alte „lumi”, molozul micii noastre societăţi te priveşte cu ochi de vultur şi-ţi caută călcâiul slab. Mai pe scurt, nu ai nici o şansă. Eşti blocat instantaneu. Parcă din toate direcţiile suflă vântul. N-apuci să faci un pas, că ţi se şi pune piedică. Dar poate că tocmai aceste încercări îi căleşte pe aceşti „puţini” care se ridică ulterior dintre neghiobi şi-şi construiesc propriile drumuri în alte zări. Atunci, vede-se bine de ce totul rămâne neschimbat aici. Cum zic, români prin excelenţă. Mă cred încă tânăr şi normal ar fi să-mi înţeleg mai bine semenii de generaţie. Dar şi aici dau greş şi mintea mi se blochează instantaneu. Dacă mai marii oraşului (atât la propriu cât şi la figurat) au minţile încă îmbâcsite cu feeria comunismului, tinerii sunt parcă proaspeţi ieşiţi din cavernă, ca nişte maimuţe cu spiritul de imitaţie alterat... dezorientaţi şi ameţiţi ca trestiile lui Pascal. Iar acum cuvântul „ameţeală” îmi aduce aminte fără să vreau de gradele alcoolului, obiect principal al unui sport practicat cu voinicie şi voioşie de mai toate etăţile. Sunt şi şteienii harnici în felul lor. Gurile rele – sau bune, nu mai ştiu – spun că cică suntem pe primele locuri la această tragică şi interminabilă olimpiadă.
Am citit la un moment dat o zgârietură pe un perete, care mă invita să privesc partea bună a lucrurilor. Mă opresc, fac o pauză şi caut. Nu găsesc nimic. Ştiu că sunt laş şi nu caut prea mult, arunc armele şi mă predau cu gândul să fac pe eroul altădată. Cu speranţa că nu te deranjează prea tare gustul amar şi că stomacul e la locul lui, dintr-o proastă inspiraţie încerc să-ţi provoc un zâmbet: din surse neclare am auzit că pe aceste meleaguri poţi „obţine” ceva gratis: sfoara şi săpunul.
Laurenţiu S. (Stei, 2005)
