Lăsați un comentariu

foto_poze_stei_009

Călătorul care îşi îndreaptă paşii spre ţinuturile pline de istorie ale Munţilor Apuseni va străbate şi frumoasa Depresiune a Beiuşului, încadrată de Munţii Bihorului, Pădurea Craiului şi Codru Moma. Depresiunea este străbătută de râul Crişul Negru care colectează toate apele curgătoare din zonă. Pe malul drept al Crişului Negru este situat oraşul Ştei care este străbătut de DN-76 ce leagă municipiile Oradea şi Deva, şi de E79. Coordonatele geografice ale localităţii sunt: 46°32′ latitudine nordică, 22°29′ longitudine estică. Altitudinea medie faţă de nivelul mării este de 285 m. Şteiul este legat de capitala judeţului Bihor, Oradea şi de linia ferată numărul 316, la distanţă de 80 km de acest municipiu. Depresiunile şi luncile ţării noastre au luat naştere odată cu formarea munţilor tineri – era terţiară – prin prăbuşirile de teren determinate de încreţirea scoarţei pământului. Depresiunile sunt bazine de alimentare, din cuprinsul cărora îşi adună apele râurile ţării. O asemenea depresiune este şi cea denumită Beiuş – Vaşcău, care este mărginită la est de cea mai semeaţă ramură a Munţilor Apuseni, cu vârful cel mai înalt Bihorul (1848 m). Culmile munţilor sunt împădurite până aproape de vârf şi înzăpezite până târziu spre sfârşitul lunii mai…

DSC05268.jpg

Aşezarea geografică (continuare)
Stâncile acestor munţi sunt granodioritice şi calcaroase în general, de aceea apele au scobit cu uşurinţă printre ele văi adânci, dând naştere carstice, mai ales în zona satelor Sighiştel şi Chişcău unde se află celebra „Peşteră a Urşilor”. În vest se găsesc Munţii Codru – Moma, care sunt acoperiţi de păduri, în primul rând cele de foioase. Pantele munţilor coboară uşor spre şes şi se domolesc spre nesimţite în dealuri şi coline care au fost transformate de localnici în livezi, vii, ogoare şi locuri pentru păşunat. Depresiunea Beiuş-Vaşcău este dens populată, satele sunt foarte apropiate unul de altul, întinzându-se până sub poalele munţilor; de asemenea sate este înconjurat şi oraşul Ştei. Pe şoseaua naţională DN76, spre sud, la 2 km distanţă, oraşul se învecinează cu comuna Lunca. La est se află satul Seghişte, un vechi sediu preoţesc. Spre vest se găseşte satul Hotărel, aşezat pe valea cu acelaşi nume, la poalele Munţilor Codru-Moma. La nord-vestul hotarului Ştei, se află satele Ghighişeni şi Petrileni, iar spre nord-est se găseşte satul Valea de Jos, numit în trecut Valea Neagră. În imdiata vecinătate Şteiului se găsesc două oraşe ale judeţului Bihor, Vaşcăul la 7 km distanţă şi Nucetul la 10 km. Şteiul de altă dată era, după spusele folcloristului Miron Pompiliu un sat mic şi într-o stare înapoiată…”două rânduri de case ţărăneşti, mici cu acoperişuri ţuguiate, cele mai multe afumate; prin mijloc pe o şosea, sau cum îi mai zice drum de ţară, două case mai de seamă, a popii şi a unui om bogat.” – Miron Pompiliu: „Scrisoarea întâi”. Într-adevăr vechiul sat se întinde pe lungimea de 1 km, denumit azi strada Miron Pompiliu, prezentând la mijlocul său o cotitură de 900. În această curbă unde era şi locul de adunare în momentele în care sătenii trebuiau să ia decizii în folosul obştesc, ori se întâlneau la horă (joc). Localnicii se numeau între ei: susani (de sus – cei dinspre Lunca) şi josani (din jos – cei dinspre Petrileni). În jurul satului se întindeau ogoarele sătenilor. Pe aceste zone agricole s-a construit începând cu anii 1952 oraşul de azi. Hotarul oraşului este străbătut de trei cursuri de apă: Crişui Negru, uneori revărsările lui au produs mari inundaţii, distrugând hectare întregi de pământ agricol, schimbându-şi adesea albia; Crişui Băiţa care izvorăşte de la Porţile Bihorului, avându-şi izvoarele în trei văi: Fleşcuţa, Hoanca Moţului şi Corlatul. Crişul Băiţa curge dinspre răsărit iar după ce intră în hotarul Şteiului se uneşte cu râul Sighiştel în nordul localităţii, ca apoi să se verse împreună în râul Crişul Negru, la hotarul oraşului, cu satul Ghighişeni.

DSC05281Relieful
În privinţa formelor de relief se disting trei trepte: sistemul muntos, dealurile piemontane şi câmpia (vatra depresiunii). Sistemul muntos este alcătuit din Munţii Biho¬rului şi Codru – Moma, care închid Ţara Beiuşului la est, respectiv la vest. Munţii Bihorului – reprezintă spaţiul montan cel mai înalt cu altitudini cuprinse între 1200-1800m, culminând cu vârful Bihorul (1848m). Evoluţia complexă a dictat caracteristica reliefului, şi anume, asocierea unor întinderi de nivelare dispuse în trei mari trepte înscrise în relief prin interfluvii larg ondulate, în cadrul cărora diferenţele de nivel au fost determinate în cele mai multe cazuri de variaţii litologice locale. Astfel între Masivul Bihor şi Masivul Vlădeasa, la altitudini între 1500-1800m, apare o culme principală dominată de o serie de înălţimi, între care se pot aminti: vârful Buteasa (1790m), Cârligatele (1692m) şi Piatra Arsă (1657m). Spre Ţara Beiuşului se desfăşoară alte două forme de relief, la altitudini între 800 – 1200m, şi respectiv 650 – 800m. Din prima treaptă pot fi amintite interfluviile montane: Măgura Băiţa (1350m), Dealul Şteviuţa (1343m), Şaua Vârtopului (1294m), Bălileasa (1246 m), Dealul Mare (1210 m), Măgura Fericii (1104m), Măguriţa (1038m) şi multe altele. A doua parte este puternic fragmentată şi se prezintă sub formă de măguri sau culmi dispuse ca nişte contraforturi. În afara acestor aspecte relief, alcătuirea petrografică, structura şi modul în care au acţionat unii agenţi morfogenetici, şi-au impus caracteristica lor în peisaj. Astfel formaţiunile cristaline au un aspect masiv şi greoi. Pachetele de roci cristaline înclinate diferit au determinat aspec¬te asimetrice reprezentative prin povârnişuri abrupte în locurile în care aceste pachete sunt retezate de văi, în timp ce flancul opus al culmii muntoase apare domol şi prelungit, după înclinarea ce o au straturile respective din Munţii Bihorului. Rocile magmatice mai restrânse apar în relief, prin forme masive, iar uneori sunt pante cu povârnişuri domoale. Rocile sedimentare variate care formează substratul dau în relief forme diferite. Conglomeratele, gresiile, argilele, marnele formează suprafeţe de nivelare, având proeminenţe care pe alocuri sunt condiţionate de variaţiile litologice locale. În cele mai dese cazuri se întâlneşte un relief caracterizat prin povârnişuri înclinate. Calcarele şi dolomitele au creat, în funcţie de reţeaua hidrografică, toată gama de forme carstice: polii, doline, avene şi văi curbe prezente în Zonele Padiş, Valea Sighiştelului, Platoul Vaşcăului, Valea Iadului, etc. Depresiunea este dispusă în trepte coborând de la baza dealurilor spre câmpia joasă. Aceasta fiind o formă mai nouă a formei de relief şi este formată din luncă şi sistemul de terase al Crişului Negru. Terasa de luncă are o mare netezime, altitudine de 2-3 m. În această zonă este aşezată localitatea Ştei. Dată fiind înclinarea redusă a zonei, o luncă largă şi condiţii fizico – geografice, întreaga vatră depresionară a favorizat reţeaua densă de aşezări omeneşti.
Clima
DSC05261Localizarea geografică a depresiunii în partea de nord – vest a ţării noastre face ca ea să se găsească sub influenţa maselor de aer atlantic, umed, de direcţie vestică. Orientarea regiunii spre nord-sud împreună cu rama protectoare a munţilor şi mica deschidere spre Câmpia de Vest, imprimă anumite particularităţi circulaţiei maselor de aer, respectiv unui climat specific de depresiune. Nuanţele sub care se prezintă clima şi microclima depind mult de aceste particularităţi locale, ca de pildă, adâncimea văilor, gradul de acoperire cu păduri, orientarea diferită a culmilor muntoase şi a dealurilor etc. Datele înregistrate din anul 1956, la Staţia Meteorologică din Ştei, arată că temperatura medie anuală este de 9,8°C. Această temperatură este caracteristică depresiunii şi dealurilor ce o înconjoară, pe când în zona Munţilor Codru- Moma temperatura este variabilă, între 7-8° C, iar în Munţii Bihor scade între 2-7° C. În zona Munţilor Codru – Moma clima se încadrează în specificul climei de dealuri împădurite, aceste elemente apar ca o etajare concentrică cu valori care cresc sau scad dinspre Câmpia Crişurilor şi Depresiunea Beiuşului. Clima localităţii este condiţionată de aşezarea în partea de vest a ţării la adăpostul Munţilor Apuseni care se opun pătrunderii maselor de aer polar continental, dar şi de particularităţile maselor de aer şi de eterogenitatea suprafeţelor subiacente. Cele mai scăzute temperaturi înregistrate la staţia meteo din Stei între anii 1960 – 1980 au fost cele din ziua de 18 ianuarie 1963, când termometrul a măsurat -24°C, iar cele mai ridicate temperaturi, în acelaşi interval de timp, au fost la data de 2 august 1961, când termometrul a înregistrat 38,5°C. Valorile maxime mai frecvente în timpul verii sunt, de obicei între 32 – 35° C, iar cele minime variind între 14-18°C. În ani numeroşi s-au înregistrat brume timpurii şi îngheţuri toamna şi chiar primăvara târziu care au adus numeroase daune grădinilor de zarzavaturi şi pomilor. în anul 1980 de pildă vremea a fost foarte capricioasă. Transportului de aer oceanic dinspre vest influenţează ascensiunea de aer umed şi formarea norilor, ceea ce face ca aici precipitaţiile sa fie mai numeroase şi cu abundente ploi torenţiale. Sunt cazuri de adverse cu intensitate de 4,60mm precipitaţii pe minut. Regimul vânturilor este determinat de circulaţia maselor de aer şi de influenţa reliefului, de frecvenţa în care se succed sistemele bazice. Munţii Apuseni exercită o influenţă foarte mare asupra direcţiei şi vitezei vântului. Până pe la 1000m altitudine vânturile cele mai frecvente sunt din direcţie sudică în proporţie de 28% în luna decembrie şi 17% în luna august. Aceste vânturi aduc aer cald, din bazinul mediteranean. Vânturile care bat dinspre nord transportă mase de aer rece, de origine polară. Nuanţele sub care se prezintă clima şi microclima depind foarte mut de particularităţile locale, ca de exemplu: orientarea diferenţiată a culmilor muntoase, a povârnişurilor, adâncimea văilor ori gradul de acoperire cu paduri.

liceul teoreticVegetaţia
În Depresiunea Beiuş-Vaşcău vegetaţia este subalpină şi de silvostepă. Vegetaţia subalpină este răspândită pe culmile munţilor din împrejurimile oraşului şi este reprezentată de diferite pajişti şi tufişuri subalpine. Speciile dominante de plante sunt: iarba stâncilor, păruşca, pătrunjelul de munte, unn loc special ocupându-l în ceea ce priveşte răspândirea, jneapănul. Vegetaţia domeniului forestier, se întinde pe suprafeţele cele mai întinse. Se întâlneşte mai peste tot, de la pădurile mici şi răzleţe din câmpie şi până în zona muntoasă. Zona coniferelor ocupă regiunile muntoase între 1000 şi 1700m. Aici cresc brazi, molizi, pini, conifere în general. La altitudini mai joase predomină pădurile de fag, gorun, frasin, carpen, ulm, stejar, păducel, sînger, şi mult arborete. Pomii fructiferi răspândiţi în arealul Şteiului sunt prunul, mărul, părul, cireşul, nucul, dudul, piersicul. Se cultivă şi viţă de vie, dar calitatea strugurilor este inferioară. Se mai cultivă: grâu, porumb, ovăz, orz, trifoi, lucernă, in, cânepă, floarea soarelui, dovleac, dar şi numeroase zarzavaturi: cartofi, roşii, ceapă, ardei, usturoi, fasole, morcovi, dar mai ales castraveţi şi varză, pentru care vechii şteieni aveau un adevărat cult. Erau cunoscuţi în zonă ca cei mai buni cultivatori de varză şi castraveţi, pe care-i comercializau în vestitele pieţe din Beiuş, Vaşcău, Băiţa şi Arieşeni. De aici şi porecla de „scărtaveţi” dată şteienilor de locuitorii satelor vecine. Azi datorită edificării oraşului, a rămas o zonă agricolă redusă, la marginile localităţii, iar unii dintre urmaşii vechilor locuitori, care mai posedă unele suprafeţe agricole mici, de bună seamă, mai cultivă în general, legume.
scoalaFauna
Este specifică genului de vegetaţie existentă. Fauna de munte este reprezentată de fluturaşul de piatră, brumăriţa şi unele reptile: şopârla, şarpele şi diferite gastropode. În păduri trăiesc: cerbul, ursul, râsul, jderul, lupul, mistreţul, căprioara, iepurele, veveriţa, vulpea, dihorii. Lumea pădurilor zonei este populată cu numeroase specii de păsări. Cele mai reprezentative sunt: cocoşul de munte, corbul, cioara, mierla, privighetoarea, fazanul, ciocârlia, cucul, graurul, sturzul, coţofana, pupăza. Fauna de câmpie e reprezentată de: barză, rândunică, vrabie, piţigoi, prepeliţă şi diferite reptile. În apele din cuprinsul Steiului şi zonă se pot pescui diferite specii de peşti: păstrăvi, mrene, cleni şi crapi. Vechii locuitori ai Şteiului erau foarte buni crescători de animale, care le furnizau carne, lapte, ouă şi materii prime pentru îmbrăcăminte. Păşunile şi fâneţele naturale erau destul de răspândite în zonele adiacente vechiului sat. Sătenii de altădată deţineau diferite bovine, cai, bivoliţe, oi, capre, porci şi numeroase specii de păsări: găini, raţe, curci, gâşte. Azi numărul animalelor şi păsărilor este foarte redus, faţă de ceea ce exista înainte de anul 1956. Marile catastrofe naturale din ţară au fost resimţite şi la Stei; amintim cutremurele de pământ din anul 1940, din 4 martie 1977 şi 30 mai 1990, dar nu s-au produs daune de ordin material. Inundaţii puternice s-au produs în anii 1970 şi 1981. A fost inundat aproape întregul oraş, apele celor trei râuri ce curg prin oraş şi-au părăsit matca distrugând culturile agricole, unele străzi şi trotuare. În vara anului 1964 s-a produs o furtună care a produs pagube mari: au fost avariate acoperişurile unor case, au fost dezrădăcinaţi mulţi pomi şi au fost avariate reţelele de electricitate şi telefonie. Nu s-au semnalat victime omeneşti.
(Fragment din Monografia Steiului – de Ioan Simedre)

2,806 vizualizări în total, 38 vizualizări azi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>